Într-un melanj bizar de comedie şi dramă, savuros în ansamblu, cu personaje pitoreşti, Dupontel are o singură ţintă: societatea, pe care o parodiază neîncetat.
Suferind de o boală profesională autoimună, Suze Trappet (botezată în fel şi chip de doctor!) solicită un consult de specialitate. În urma acestuia, află că anticorpii săi nu mai funcţionează cum trebuie (prilej pentru Albert Dupontel să strecoare câteva dialoguri teribil de amuzante, chiar dacă situaţia era una dramatică).
Apoi ne este prezentat un director IT, în persoana dlui Jean-Baptiste Cuchas, care află că proiectul de reorganizare al firmei trebuia încredinţat cuiva mai tânăr, căruia însă ar fi fost de dorit să-i împărtăşească viziunea sa.
Cuprinsă de melancolie, Suze Trappet (Virginie Efira) îşi rememorează scene din adolescenţă, când născuse şi abandonase un copil, prilej pentru regizorul şi co-scenaristul Dupontel să anunţe încă de la început un mix original de comedie şi dramă, în care spectatorul este încercat de senzaţii contradictorii, dar care nu se exclud reciproc.
Tentativa de sinucidere a lui Cuchas, profund afectat de problemele de serviciu, eşuată dintr-o oarecare neîndemânare în mânuirea armei, este elocventă în acest sens: totul este profund tragicomic.
Modul în care Cuchas devine instantaneu ”vânat” de o armată de poliţişti după ce arma sa se descarcă accidental într-un coleg este prezentat într-o manieră extrem de amuzantă (care va deveni însă mai dramatică spre sfârşit).
Însoţiţi de arhivarul orb M. Blin (rol excelent făcut de Nicolas Marié), cei doi pornesc într-o aventură rocambolescă de identificare a copilului abandonat de Suze în tinereţe.
Dupontel parodiază totul, nimic nu-i scapă: reclamele, dialogurile clişeice, interiorul marilor corporaţii, asocierea oricărui act violent cu terorismul, analiza psihiatrică şablon, vag freudiană ş.a.m.d. Trăim într-o lume nebună, iar noi înşine am devenit anormali.
Dacă ar fi să caracterizez acest film într-un singur cuvânt, acela ar fi ”savuros”. Uneori râzi în hohote, alteori te încearcă sentimente de tristeţe sau cazi pe gânduri cu privire la lumea în care trăim şi la regulile care o guvernează, iar ansamblul este irezistibil.
”După naştere, am vrut să fiu ca toţi ceilalţi. Şi, mai rău, am reuşit. Am reuşit atât de mult, încât mor”, rosteşte Suze, într-un monolog la fel de elocvent ca întreaga sa aventură.
”Să te integrezi într-o lume de maniaci nu e o reuşită”, va spune Cuchas un pic mai târziu.
În maniera sa originală, caustică, tragicomică, cu personaje pitoreşti, Dupontel (care reuşeşte un adevărat tur de forţă, apărând şi ca actor, în rolul lui Cuchas, şi o face foarte bine) are o singură ţintă: societatea, pe care o parodiază neîncetat.
Aş zice că primele două treimi din film sunt mai originale şi mai reuşite decât ultima parte, care mai face şi mici concesii comercialului, deşi finalul propriu-zis este impresionant, dar ansamblul este unul reuşit şi pe care nu îl vei uita imediat după vizionare.
Premii şi festivaluri: 6 premii (Cel mai bun film, Regie, cel mai bun actor secundar, Scenariu original, Imagine, Scenografie) – Premiile César (2021). În selecție – Festivalul Internațional de Film de la Vancouver (2021), Festivalul Internațional de Film de la Namur (2021), Festivalul Internațional de Cinema de Autor Barcelona (2021).
Regie: Albert Dupontel
Scenariu: Albert Dupontel, Marcia Romano, Xavier Nemo
Actori: Virginie Efira, Albert Dupontel, Nicolas Marié
Unde poate fi vizionat Adieu les cons:
