Peliculă tipică epocii filmului mut, realizarea lui Louis Delluc are un farmec aparte – este o frumoasă poveste despre dragoste, trădare şi suferinţă, cu planuri care se întrepătrund.
Acţiunea debutează într-o zonă rurală din Italia, nu departe de Genoa. Primele cadre înfăţişează un copil jucându-se cu o minge, simbol al ludicului şi al inocenţei. Apoi, doi adulţi (soţ şi soţie) la o masă. Bărbatul (Roger Karl) trebuie să plece pentru scurt timp într-o călătorie de afaceri. În acest timp – secvențele cu fetiţa jucându-se reapărând, iar tânărul bărbat (André Daven) plecând în întâmpinarea femeii, interpretată de Gine Avril –, la reşedinţa familiei soseşte o femeie misterioasă (Eve Francis), care va lua de mână fetiţa şi va pleca cu ea într-o plimbare prin împrejurimi. Străina vorbeşte cu cei doi, spunându-le că acea proprietate i-a aparţinut cândva şi a dorit să o revadă. Le cere celor doi soţi permisiunea să viziteze casa şi parcul încă o dată, pe parcursul unei singure zile. Soţia primeşte o scrisoare de dragoste, în timp ce femeia necunoscută se duce să se odihnească în camera ce-i fusese recomandată – care îi aparţinuse odinioară… Iar întâmplarea îi readuce în memorie trăirea unei pasiuni similare. Încearcă să o avertizeze pe tânăra femeie să nu dea curs aceluiaşi tip de aventură căreia i se lăsase şi ea pradă.
Necunoscuta pare a se afla într-o stare de profundă melancolie, în căutarea unui trecut pierdut pe care vrea să-l readucă la viaţă, clamându-şi indirect dreptul la o proprietate căreia nimeni nu mai ştie că i-a aparţinut vreodată. Îşi face astfel intrarea în viaţa celor doi fără a îi cunoaşte şi fără a emite o pretenţie explicită – şi totuşi fără a putea accepta un refuz, idee indusă subtil de regizorul-scenarist.
O frumoasă poveste despre dragoste, trădare şi suferinţă, cu planuri care se întrepătrund, cu reîntoarceri în trecut şi parfum de dantelă veche – fără a fi ceva dulceag şi (doar) atât, pelicula lui Delluc propune o incursiune sobră şi de factură romantică în viaţa unor personaje ce astăzi ne apar ca aparţinând unei epoci demult apuse.
”Ce importanţă are tristeţea, dacă ai un moment de bucurie infinită?”, îşi zice necunoscuta, rememorându-şi propria poveste de dragoste – însă mitul iubirii perfecte pare a sucomba totuşi în faţa realităţii. Mai precis nu în faţa realităţii în sine (toţi devenim supraoameni prin iubire), cât în faţa preţului care trebuie plătit pentru acel moment de bucurie infinită. Întotdeauna va exista o datorie care te va chema sau un terţ care va suferi mai mult decât ţi-ai imaginat vreodată.
Finalul este subtil – din nou destinele se întrepătrund, necunoscuta îşi asumă durerea şi solitudinea ce par a o cuprinde pe soţia neînţeleasă, totul se termină într-o apoteoză care, paradoxal, este atât a înstrăinării, cât şi a regăsirii, a reîntoarcerii la matcă. Nu dezvălui în totalitate, dar merită să spun că este unul dintre nu foarte multele finaluri triste din istoria cinematografiei care m-au mulţumit pe deplin, am simţit că nu l-aş fi dorit altfel, şi sper că mulţi cinefili au privit/vor privi lucrurile în acelaşi fel.
Actorii se achită excelent de sarcină – aş spune că rolul cel mai complex îl are Eve Francis, poate nu întotdeauna naturală, însă aşa îi cere scenariul, să se afle într-o permanentă dedublare, prezent-trecut, destin propriu-destinul femeii de lângă ea, şi pe alocuri îi iese chiar extraordinar de bine.
Peliculă tipică epocii filmului mut, o mică bijuterie alb-negru, realizarea lui Louis Delluc are un farmec aparte pentru spectatorul de astăzi, reuşind să inducă o tensiune remarcabilă prin schiţarea unor conflicte aparent ascunse între personaje, prin focalizarea camerei pe anumite detalii şi prin asocieri menite să incite spectatorul la propria interpretare şi viziune (de exemplu, întâlnirea dintre femeia misterioasă şi fetiţă, care se va dovedi a avea un rol crucial).
Regie: Louis Delluc
Scenariu: Louis Delluc
Actori: Ève Francis, Roger Karl, André Daven
Unde poate fi vizionat La femme de nulle part:
