Firul narativ scindat în trei părți constituie tot atâtea perspective asupra realității și încheagă, până la urmă, o poveste coerentă bine strunită.
În 2022, regizorul sud-coreean Park Chan-wook revine în competiția oficială de la Cannes după o absență de șase ani, cu producția Decision to leave. În 2016, a fost nominalizat la premiul pentru regie pentru filmul The Handmaiden, premiu obținut, până la urmă, ex aequo de către Cristian Mungiu și Olivier Assayas pentru Bacalaureat și, respectiv, Personal Shopper. De altfel, și anul acesta Park Chan-wook și Mungiu vor fi competitori direcți cu producțiile lor, regizorul român concurând cu filmul R.M.N. În trecut, The Handmaiden n-a trecut însă nicidecum neobservată, câștigând premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin, dar stârnind, totuși, ceva mai puține controverse decât Oldboy, filmul cu care în 2004 Park Chan-wook a obținut Marele Premiu tot la Festivalul de la Cannes. Pe-atunci, juriul a decis, în urma unor dezbateri tumultoase, ca Oldboy să nu primească Palme D’Or, cum și-ar fi dorit președintele juriului, Quentin Tarantino, distincția supremă fiind acordată, în final, lui Michael Moore pentru Fahrenheit 9/11.
Mai puțin controversat, dar nu mai puțin remarcabil, ecranizare a romanului „Din vârful degetelor” (t.o. Fingersmith) scris de britanica Sarah Waters, The Handmaiden își ia unele libertăți de la sursa de inspirație, cu desfășurarea acțiunii plasată nu în Londra victoriană, ci în Coreea anilor 1930 când peninsula era, de fapt, colonie japoneză. De aici apar o serie de schimbări cu privire la situația și psihologia personajelor care dau altă culoare intrigii și ating zone extrem de sensibile din trecutul Coreei. Nu avem parte, totuși, de o producție exotică, dominată de atmosfera locală; mai degrabă, introducând în poveste problema colaboraționismului din timpul ocupației japoneze, cu impostori coreeni care se pretind japonezi din motive pecuniare sau, pur și simplu, pentru supraviețuire, Park Chan-wook accentuează alternanța luminilor și-a umbrelor, a falsității și-a adevărului care domină, de fapt, tot filmul. Poate mai mult decât o alternanță e vorba de coexistența unor contrarii: Sook-hee, tânăra slujnică proaspăt angajată în casa unui corean bogat care se dă drept japonez, e, de fapt, o hoață de buzunare. Ea este introdusă acolo de un alt infractor care se preface, la rândul lui, a fi conte japonez pentru a o seduce pe moștenitoarea averii bogătașului. Averea nu e, de fapt, a lui, ci a rudelor soției moarte, el nefiind decât un bătrân pervers ascuns sub iluzia respectabilității, iar Hideko, nepoata bogătașului, nu e nici pe de parte o naivă domnișoară de pension, cum apare la începutul filmului, ci o femeie traumatizată de agresivitatea unchiului și de sadismul erotic al acestuia, dornică de eliberare. Poate părea scenariul unui thriller psihologic scris după o rețetă deja clasică din care răsturnările bruște și surprinzătoare de situație nu lipsesc, cu un final fericit și corect din punct de vedere moral în care răufăcătorii sunt umiliți și înfrânți cu propriile arme de către un cuplu care-și găsește fericirea în iubire, cuplu format, de data aceasta, din două femei. Chiar și scindarea firului narativ în trei părți constituind tot atâtea perspective asupra realității și închegând, până la urmă, o poveste coerentă este, de fapt, o metodă devenită clasică de prezentare a adevărului în cinematografie și nu numai.
Rezumat astfel, filmul poate părea banal. Dar nu este, în ciuda acestor locuri comune. Park Chan-wook e, de fapt, un estet, iar acest lucru se vede foarte clar în The Handmaiden. De la colorit, peisaje naturale, muzică, scenografie – iar aici excepțional apare conacul lui Kouzouki construit pe jumătate în stil occidental, pe jumătate în stil japonez –, toaletele și machiajul lui Hideko, prim-planurile actorilor, focalizarea unor detalii de ornamentație, jocul de lumini care induce atmosfera apăsătoare, chiar de groază, din casa unchiului, toate mă fac să mă gândesc că regizorul face artă de dragul artei, nu neapărat al mesajului. La rândul său mesajul, deși e destul de limpede transmis, apare ca fiind secundar. Violența, care abundă în alte filme ale sud-coreeanului – cum ar fi Oldboy sau Thirst –, nu lipsește nici din The Handmaiden, unde e, însă, mai mult implicită și de natură erotică și pare subordonată tot unui țel estetic, dar aparținând esteticii urâtului.
În plus, ceea ce captează foarte mult atenția în filmul lui Park Chan-wook și-i conferă o doză aparte de profunzime este, pe lângă intensitatea momentelor dramatice și emoționale, detalierea psihologiei personajelor, inclusiv a celor secundare. Din puține scene, cuvinte, dar mai ales priviri și gesturi, înțelegem pe deplin motivația eroilor. Iar în acest context estetizant și intens, actorilor le revine o sarcină uriașă: interpretarea lor trebuie să se armonizeze perfect cu frumusețea cadrelor. Și cei patru actori din rolurile principale reușesc acest lucru. O revedem aici pe Kim Min-hee, muza lui Hong Sang-soo, în rolul Hideko, jucând alături de debutanta Kim Tae-ri care la doar 25 de ani a interpretat-o pe Sook-hee. Ha Jung-woo este falsul conte Fujiwara, iar Cho Jin-woong, unchiul Kouzuki, corean naturalizat japonez în urma căsătoriei. Printr-un joc ce face economie de mijloace, mizând pe intensitatea privirilor și a mimicii, ei se integrează perfect în această poveste bine strunită și închegată.
Regie: Park Chan-wook
Scenariu: Seo-kyeong Jeong, Park Chan-wook, Sarah Waters (roman)
Actori: Kim Tae-ri, Kim Min-hee, Ha Jung-woo, Cho Jin-woong
Unde poate fi vizionat The Handmaiden:
